Iubirea de neam şi ţară este o virtute şi nu te naşti cu ea

La mulţi ani, dragilor! Astăzi este ziua naţională a României şi am găsit a fi folositor să vorbim despre felul în care ajungem să ne iubim neamul şi ţara. Mai întâi e bine să definim pe cele două:

Iubirea de neam este iubirea pe care o arătăm tuturor celor cărora noi le datorăm din punct de vedere genetic caracteristicile trupului nostru: mama şi tata, bunicii după mamă şi bunicii după tată, străbunicii după mamă şi străbunicii după tată, stră-străbunicii după mamă şi stră-străbunicii după tată şi tot aşa până se completează tot arborele genealogic. Este de fapt iubirea aproapelui, impulsionată de legătură de sânge care curge prin venele noastre. Această iubire cuprinde în ea şi credinţa şi tradiţiile, care împreună sunt un efect al întâlnirii românilor cu Dumnezeu şi unii cu alţii în spaţiul intim al casei şi în cel public al satului, comunei sau oraşului.

Iubirea de ţară este iubirea faţă de creaţia lui Dumnezeu definită geografic de teritoriul ţării noastre, România. Dezvoltând, iubirea de ţară este iubirea meleagurilor noastre: a Munţilor Carpaţi, a Dunării, a podişurilor, a câmpiilor mănoase, a Mării Negre, a Deltei Dunării, a climei, a anotimpurilor.

Combinarea celor două aspecte dau naştere unei culturi aparte a neamului nostru, având la bază un tip particular de suflet omenesc, o limbă unică, un port unic. În cadrul culturii se împletesc toate cele de mai sus şi dau naştere unei arhitecturi aparte, unei muzici aparte a românilor, unei poezii specifice neamului nostru, unei creaţii literare aparte şi aşa mai departe. Inclusiv credinţa noastră ortodoxă are un specific românesc, fără însă a ieși din universalitatea ortodoxiei.

Aşa se întâmplă în toate neamurile pământului, nu doar între români. Diferenţierea de limbă, poziţie geografică şi cultură între neamurile pământului a fost îngăduită chiar de Dumnezeu la Turnul din Babilon când ne-a amestecat limbile pentru a limita efectele contagierii păcatelor noastre.

Aşa cum naşterea şi creşterea unui copil îl învaţă pe un părinte să iubească şi pe copilul aproapelui lui, la fel iubirea de neam şi ţară ne învaţă să iubim şi celelalte neamuri şi țări. Cine nu-și iubește propriul neam din care se trage nu poate iubi nici un alt neam din lumea aceasta. Ca orice formă a unicei iubiri existente, izvorâtă din Dumnezeu, iubirea de neam şi ţară este o modalitate de unire a neamului cel mare omenesc. Recunosc astfel în divizarea marelui neam omenesc în mai multe neamuri distincte, un plan de mare înţelepciune a lui Dumnezeu.

De ce nu spunem doar “iubire de neam” sau doar “iubire de ţară” ci ne folosim de ambii termeni? Pentru că istoria ne-a arătat de multe ori, inclusiv astăzi cum un neam sau părţi din el au ajuns să locuiască între străini, în teritorii diferite de leagănul unde s-a născut civilizaţia lui. Astfel unul e neamul lor şi alta ţara în care locuiesc.

Toate cele din viaţa omului îi modelează sufletul, inclusiv detalii mici la care nici nu ne-am gândit. Psihologii ne spun cum inclusiv aşezarea şi forma mobilierului din casă influenţează caracterul unui copil. Cu atât mai mult zona geografică în care trăieşte, felul de a fi al vecinilor din comunitate, tradiţiile, credinţa şi toate celelalte.

Aşa a apărut un suflet de om aparte: sufletul românesc.

La multi ani Romania!

sursa:  Claudiu Balan  (Radio Ortodoxia)